ADHD, o afecțiune contestată? Ce să știi despre diagnostic

Un medic britanic susține că ADHD nu ar trebui privit ca o afecțiune medicală propriu-zisă, iar afirmația a reaprins disputa despre cum se pune acest diagnostic și cine ajunge, de fapt, la tratament.

Consecința imediată e că multe persoane cu simptome reale pot ajunge să se îndoiască de propriile dificultăți chiar când cer ajutor. În același timp, numărul evaluărilor pentru ADHD a crescut considerabil în ultimii ani, inclusiv la adulți, iar asta a pus presiune pe servicii și a dus la liste lungi de așteptare în Marea Britanie.

Cum se pune de fapt diagnosticul de ADHD

Aici e nuanța care contează pentru tine: ADHD nu se stabilește printr-o analiză de sânge, o scanare cerebrală sau un test de laborator. Diagnosticul se bazează pe un grup de simptome, cum sunt dificultățile persistente de concentrare, impulsivitatea și hiperactivitatea.

Evaluarea este clinică și ia în calcul simptomele, istoricul persoanei și felul în care toate acestea îi afectează viața de zi cu zi, conform Centrelor Americane pentru Controlul și Prevenirea Bolilor. Tocmai de aceea discuția e atât de sensibilă: vorbim despre o zonă în care experiența personală și judecata clinică au o greutate mare.

Iar asta deschide și problema confuziilor. Simptome asemănătoare ADHD pot apărea și în tulburări de somn, anxietate, depresie sau anumite dificultăți de învățare, ceea ce face evaluarea corectă cu atât mai importantă.

De aici vin cele două tabere din dezbatere. Unii specialiști văd creșterea diagnosticelor ca pe o identificare mai bună a unor cazuri care înainte treceau neobservate. Alții se tem de supradiagnosticare și de riscul de a transforma trăsături umane obișnuite, cum sunt neatenția sau procrastinarea, în simptome ale unei tulburări.

De fapt, literatura medicală recentă merge mai degrabă spre complexitate decât spre verdicte tăioase. Un editorial publicat în British Journal of Psychiatry în 2026 avertizează că discuția despre supradiagnosticarea ADHD este mult mai complicată decât afirmațiile categorice rostite în spațiul public. Iar cercetători britanici au publicat în 2026 o analiză în BMJ care atrage atenția, potrivit CSID, că mai multe diagnostice pot însemna și că sunt recunoscute cazuri care în trecut au fost ratate.

Mai există și o critică serioasă la adresa felului în care sunt construite criteriile actuale. Un articol din Acta Neuropsychiatrica, publicat în mai 2026, susține că unele simptome se suprapun cu variații normale ale comportamentului uman și că sistemul de diagnostic are nevoie de revizuire.

Asta nu înseamnă că dificultățile severe dispar doar pentru că definițiile sunt discutate. Din contră, dezbaterea se poartă tocmai despre cum să diferențiezi mai bine cazurile reale, care afectează clar viața de zi cu zi, de comportamentele obișnuite pe care le avem cu toții din când în când.

Capcana care te poate opri exact când ai nevoie de ajutor

Cea mai păguboasă reacție ar fi să pui un semn de egal între controversa asta și ideea că simptomele tale nu contează. Dacă dificultățile de concentrare, impulsivitatea sau hiperactivitatea sunt persistente și îți încurcă viața de zi cu zi, discuția publică despre definiții nu anulează impactul lor real.

La fel de important e și reversul. Faptul că te regăsești în câteva descrieri populare nu înseamnă automat ADHD, mai ales când simptome similare apar și în lipsa somnului, anxietate, depresie sau dificultăți de învățare. Tocmai aici contează o evaluare clinică atentă, care să pună cap la cap istoricul tău și felul în care funcționezi zi de zi, nu doar o listă bifată în grabă.

Și mai e ceva: cercetarea nu merge într-o singură direcție. Un studiu recent bazat pe peste 1.100 de scanări cerebrale a identificat trei tipare distincte asociate cu ADHD, sugerând că tulburarea ar putea fi mai eterogenă decât modelele actuale.

Citește și: