Te-ai gândit vreodată de unde ne luăm puterea de a merge mai departe atunci când viața ne pune la pământ? Pe un teren din Rwanda, sunetul cârjelor care se lovesc una de alta în goana după o minge de fotbal se împletește cu strigătele de bucurie ale copiilor. E o imagine care îți taie respirația și te face să privești cu alți ochi propriile limite.
Dincolo de durere se naște o nouă familie
O femeie portar plonjează curajos să blocheze o minge, folosindu-se doar de singura mână pe care o mai are. Să fim serioși, pe bune acum, de câte ori nu ne plângem noi de lucruri mărunte în viața de zi cu zi? Iar aici, pe acest teren prăfuit, se joacă o cu totul altă ligă a curajului. Fotbalul pentru amputați (o variantă a jocului în care echipele sunt formate din șapte jucători pe cârje, iar portarii au un singur braț) a crescut constant în Rwanda în ultimul deceniu.
Jucătoarele spun că au găsit o comunitate pe teren după ce au îmbrățișat un sport pe care unele nici nu și-au imaginat vreodată că l-ar putea juca. Pentru multe dintre ele, mișcarea oferă nu doar recuperare fizică, ci mai ales acel sentiment important de apartenență.
În capitala Kigali, persoanele cu amputații joacă pentru a promova vindecarea și coeziunea socială după traume inimaginabile. Vorbim aici despre cea mai neagră perioadă a țării. Este vorba despre genocidul din 1994, în care aproximativ 800.000 de etnici tutsi și hutu moderați au fost masacrați de populația majoritară hutu pe parcursul a 100 de zile.
Curajul de a fi liberă pe teren
Nyiraneza Solange este una dintre aceste femei incredibile. S-a născut la doi ani după genocid și și-a pierdut piciorul la vârsta de 5 ani, după ce a căzut și a dezvoltat o infecție. Ea a povestit că reziliența arătată de persoanele care și-au pierdut membrele în timpul genocidului a atras-o spre acest sport.
A fost încurajată de fostul antrenor al primei echipe de fotbal pentru amputați din țară, care i-a spus că își poate folosi cârjele pentru a juca.
Și a lăsat rapid orice teamă în urmă.
„Nici măcar nu mă gândesc că nu am un picior”, a declarat Solange. Tânăra a explicat că se simte liberă în timp ce joacă și că a depășit cu succes stigmatul care însoțește statutul de persoană cu amputație.
Fotbalul ca terapie pentru suflet
Dar lucrurile stau puțin diferit când privești imaginea de ansamblu. Se estimează că Rwanda are peste 3.000 de persoane cu amputații ale membrelor inferioare. Unii sunt victime ale genocidului, în timp ce alții sunt supraviețuitori ai accidentelor rutiere sau ai unor boli grave.
Louise Kwizera, vicepreședinta Federației de Fotbal pentru Amputați din Rwanda, explică perfect acest fenomen. Ea spune că sportul le permite jucătorilor să învețe să aibă din nou încredere, construind unitatea într-o societate care „a fost odată divizată.”
Așa cum semnalează Independent într-un reportaj emoționant publicat recent, sportul depășește granițele fizice. „În comunitățile afectate de conflict sau traume, terenul de joc devine un loc de pace. Oamenii care pot avea trecute diferite se reunesc ca și coechipieri”, a declarat Kwizera.
Numai că visele fetelor nu se opresc la granițele țării lor. Rwanda speră să participe anul viitor la a doua ediție a Cupei Mondiale de fotbal feminin pentru amputați. Este un eveniment pe bază de invitație care se așteaptă să aibă loc în Polonia sau Brazilia. La prima ediție a competiției, în 2024, Rwanda a fost reprezentată de o singură jucătoare.
Un vis care prinde contur pe plan mondial
Acest sport uimitor, guvernat de Federația Mondială de Fotbal pentru Amputați, se joacă în prezent în peste 50 de țări. Rwanda are acum 5 echipe profesioniste feminine și 10 masculine.
Fred Sorrels este managerul echipei feminine de fotbal pentru amputați din Haiti și a vizitat Rwanda pentru a ajuta la dezvoltarea programului local. El a mărturisit că susține țara est-africană să găzduiască o Cupă Mondială. Ministerul sportului din țară a precizat însă că nu a depus încă o candidatură oficială.
Sorrels a văzut cu ochii lui beneficiile uriașe ale acestui sport pe teren. „Este un câștig psihologic și mental pentru aceste doamne să aibă oportunitatea de a experimenta din nou integritatea și starea de bine”, a subliniat el.
Iar Gilbert Muvunyi Manier, directorul general pentru dezvoltarea sportului din cadrul ministerului ruandez al sportului, a numit acest sport un „instrument puternic” pentru vindecare, reconciliere și coeziune socială.
Jucătoarele recunosc că există limitări în strategie. „Este greu să salvezi mingea când merge pe partea cu mâna lipsă”, a recunoscut portarul Nikuze Angelique. La fel ca Solange, ea a descris un sentiment profund de comunitate găsit pe teren. În timp ce jucătoarele își făceau selfie-uri după un meci obositor, Angelique a mărturisit cu zâmbetul pe buze că este plină de speranță că vor ajunge la Cupa Mondială. „Va fi un vis devenit realitate”, a spus ea.
