Katie S. Davis explică de ce dificultățile de la școală nu înseamnă automat ADHD

Publicat: 15 octombrie 2026, 23:29Actualizat: 15 octombrie 2026, 23:29

Dr. Katie S. Davis, neuropsiholog clinician, avertizează că așteptările tot mai mari legate de școală pot împinge părinții să caute prea repede un diagnostic de ADHD sau autism. Recomandarea ei pentru copiii ale căror dificultăți nu sunt clar conturate este să primească mai întâi ajutor pentru problema concretă, iar dacă aceasta persistă, să urmeze o evaluare neuropsihologică.

Davis, autoarea cărții „Actually, You’re Fine”, evaluează de ani de zile copii pentru tulburări de învățare. A povestit pentru Business Insider că unii părinți păreau dezamăgiți când aflau că propriul copil nu îndeplinește criteriile pentru aceste diagnostice.

„Am constatat că aceste conversații pot fi mai dificile decât cele cu un părinte al cărui copil are într-adevăr un handicap și nevoi foarte mari”, a declarat Dr. Katie S. Davis, neuropsiholog clinician, pentru Business Insider.

Încerca să le explice că îngrijorările lor merită luate în serios și abordate chiar fără un diagnostic formal. Totuși, observă ea, acest răspuns nu are întotdeauna concretețea pe care o caută părinții, iar unii pleacă nemulțumiți.

În Statele Unite, proporția estimată a copiilor între 3 și 17 ani cu un diagnostic actual de ADHD, raportat de părinți, a ajuns la 10,5% în 2023, față de 8,6% în 2016. Separat, un studiu despre copiii de 6-17 ani a identificat, în același interval, o creștere de 16,4% a diagnosticelor de dificultăți de învățare primite vreodată și raportate de părinți.

O mai bună recunoaștere a acestor tulburări este una dintre explicațiile invocate pentru creștere. Din observațiile sale, Davis consideră însă că aceasta nu explică întregul fenomen: contează și standardele tot mai ridicate impuse copiilor, alături de nevoia părinților de a înțelege de ce copilul rămâne în urmă.

Ea descrie o presiune în care rezultatele bune nu mai sunt suficiente, copilul fiind așteptat să se afle printre primii. Spune că a observat același tipar și în învățământul superior, unde părinții cer note mai mari pentru adolescenții lor.

„Părinții își doresc excelență, iar dacă nu e excelență, e rău”, a spus Davis.

Pentru un diagnostic precum ADHD, simptomele trebuie să apară în minimum două medii importante din viața copilului, cum sunt casa și școala, explică neuropsihologul. În cazul autismului, ele trebuie să persiste în contexte multiple. De aceea, observațiile despre comportamentul din clasă trebuie privite împreună cu ceea ce se întâmplă în celelalte medii.

Contează și comparația cu cei de aceeași vârstă. Davis dă exemplul unei grupe de grădiniță în care copiii trebuie să stea pe covor timp de 30 de minute, la o activitate de grup. Probabil că aproape fiecare va avea, într-o anumită măsură, dificultăți să rămână așezat: unii vor deveni neliniștiți mai devreme, alții mai târziu.

Cei care se deosebesc constant de colegi prin aceste dificultăți sunt cei pentru care ar putea fi potrivită evaluarea, consideră ea. În schimb, apreciază că, pentru nouă copii din zece, comportamentul descris poate ține de ceea ce întâlnești în mod obișnuit la vârsta școlii primare.

Davis subliniază că hiperactivitatea copilului în clasă nu este vina părintelui, indiferent dacă există sau nu ADHD. Cu toate acestea, părinții se pot simți personal responsabili.

„Există o dorință de a medicaliza sentimentele de nesiguranță, pentru că, dacă motivul este un diagnostic, atunci nu este o critică la adresa deciziilor tale”, a explicat ea.

Neuropsihologul avertizează și asupra folosirii diagnosticului ca explicație pentru orice face copilul.

„În ciuda celor mai bune intenții ale noastre, dacă îi punem copilului o etichetă și copilul este conștient de acea etichetă, îi transmitem mesajul «este ceva în neregulă cu felul în care te dezvolți»”, a adăugat Davis.

În opinia ei, chiar prezentarea ADHD drept o superputere poate transmite copilului că viața îi va fi definită de dificultăți. Eticheta poate sugera și că problemele de concentrare sau de citire nu se pot ameliora semnificativ prin intervențiile potrivite.

Davis spune că părinții își doresc să crească reziliența copiilor, adică puterea de a face față dificultăților, și sentimentul că își pot influența propria viață. Copiii foarte mici, care nu înțeleg că implicațiile unei etichete se pot schimba, ar putea primi tocmai mesajul opus.

Graba poate avea consecințe și pentru copiii afectați semnificativ, avertizează ea. Dacă ADHD sau dislexia ajung să fie considerate diagnostice fără greutate, acestora le poate fi mai greu să justifice adaptările și serviciile de care au nevoie.

Ajutorul pornește de la dificultatea concretă a copilului

Davis insistă că ADHD și autismul sunt diagnostice reale. Există copii afectați clar și semnificativ în fiecare mediu, care au nevoie de sprijin atât la școală, cât și în relațiile sociale.

„Există intervenții bazate pe dovezi pe care le avem la dispoziție și care sunt enorm de utile”, a precizat neuropsihologul.

Pașii inițiali pe care îi propune vizează situațiile mai puțin clare. Ea îi compară cu abordarea unui pediatru în cazul unei febre ușoare: măsurarea temperaturii și oferirea de lichide pot preceda mersul imediat la urgență.

Dacă observi că îi este greu copilului să își facă prieteni sau că stă singur în pauze, Davis propune câteva variante înainte de a presupune că este vorba despre autism:

Organizează întâlniri de joacă, discutând cu părinții altor copii.
Înscrie copilul la un curs de karate.
Vorbește cu profesorul despre felul în care poate ajuta copiii să se joace împreună.

În astfel de situații, spune ea, căutarea imediată a unui diagnostic, urmată de terapie și grupuri pentru abilități sociale, poate lua din timpul unor activități sociale mai bogate pentru copil.

Dacă problemele continuă, recomandarea sa este o evaluare neuropsihologică. Aceasta folosește teste standardizate și privește mai multe aspecte ale dezvoltării decât o evaluare concentrată numai pe autism sau ADHD.

Evaluarea nu este perfectă, precizează Davis, dar poate examina:

Abilitățile motorii, adică cele legate de mișcare.
Procesarea senzorială, felul în care copilul prelucrează informațiile primite prin simțuri.
Atenția.
Eficiența cognitivă, modul în care prelucrează informațiile.
Limbajul.
Memoria.
Funcționarea socială, felul în care se descurcă în interacțiuni.

Rezultatele sunt comparate, de regulă, cu reperele pentru copiii de aceeași vârstă. Comparația îi poate ajuta pe părinți să înțeleagă ce intervenții se potrivesc dificultăților copilului, explică Davis.

„Dacă pentru copilul tău viața este foarte stresantă sau tulburătoare, nu inventează asta. Hai să vorbim despre ce putem face ca să-l sprijinim mai bine în acel mediu”, a mai spus ea.

Citește și: