Te-ai simțit vreodată copleșită de jongleria zilnică dintre muncă, copil și treburile casei? Nu ești singura. Datele arată că 1 din 10 părinți declară că nu au absolut nicio rețea de sprijin, iar presiunea de a-ți construi un „sat” care să te ajute a devenit doar un alt motiv ca să simți că eșuezi.
Povestea e simplă și dureros de familiară. Ești o mamă singură sau poate doar epuizată, care nu a mai reușit să-și sune cele mai bune prietene de săptămâni întregi. Copleșeala se pierde în maratonul zilnic. Așa arată realitatea unei mame care, deși are un grup de bază de prietene la școala primară a copiilor din vestul Londrei, nu se poate baza pe unchi sau mătuși „amuzanți” care să distreze copiii. De ce? Pentru că s-a certat cu familia din cauza testamentului răposatului ei tată.
Ambii părinți sunt morți, iar singura bunică supraviețuitoare a copiilor este imobilizată în nordul Angliei.
Iar opțiunea unei bone pică adesea din discuție când tarifele sar de 15 până la 18 lire sterline pe oră. Această lipsă acută de sprijin practic se simte la fel de puternic și la noi în țară. Când te uiți la prețurile uriașe cerute de bonele din București sau Cluj și la programul de lucru tot mai prelungit, realizezi că mamele din România duc exact aceeași luptă tăcută de supraviețuire, departe de familiile lor extinse.
O analiză publicată recent de Independent aduce în discuție un nou studiu realizat de Vitabiotics Pregnacare. Cifrele sunt clare. Unul din zece părinți spune că nu are nicio rețea de sprijin. Motivele invocate includ o viață profesională solicitantă, faptul că nu locuiesc aproape de membrii familiei și teama de a cere ajutor, plus lipsa unei comunități locale unite și rețelele familiale mai mici.
Capcana satului digital
Sfatul experților pentru părinții epuizați este adesea să încerce mai mult să își construiască un sat. Dacă ești prea ocupată să te întâlnești la o cafea sau să petreci timpul la un centru comunitar, ești încurajată să îți găsești „tribul” online. Așa se face că 56% dintre părinții din studiu și-au construit un „sat digital” pe Facebook, Instagram și WhatsApp.
Dar stai puțin, chiar funcționează asta pe bune? Dr. Tara Porter, psiholog clinician și autoarea cărții din 2025 „Good Enough: A Framework for Modern Parenting”, ne explică realitatea.
„Suntem la doar un text sau un grup de WhatsApp distanță de prietenii noștri, și avem «bone digitale» sub forma plasării copiilor în fața unui iPad”, spune ea. „Dar internetul poate alimenta acel sentiment de «a nu fi suficient de bun»”.
Mai mult, psihologul avertizează că mediul online „poate spori anxietatea și panica ca părinte într-un mod nefolositor și poate alimenta, si un sentiment de comparație sau competiție nefolositoare”.
„Există atât de multe reel-uri pe Instagram despre cum să fii părinte, încât îngrijitorii își pierd propria intuiție cu privire la ceea ce este corect pentru ei și pentru copilul lor”, adaugă ea.
De ce eșuează familia nucleară
Ideea de „sat” a fost popularizată de Hillary Clinton în cartea sa din 1996, „It Takes a Village: And Other Lessons Children Teach Us”, care argumenta că cei mici înfloresc atunci când familiile lor sunt susținute de o comunitate. Unii o duc la extrem, cum e cazul unei mame singure care are 37 de nași pentru copilul ei, în timp ce alții fac cu rândul să aibă grijă de un grup de copii în vacanțe. Să fim serioși, logistic vorbind, e un coșmar cu multiple drumuri, lipsă de fiabilitate și dinamici dificile.
Dr. Charlotte Faircloth, profesor de familie și societate la UCL Social Research Institute, spune că nu e de mirare că părinții simt că a construi un sat este o presiune în plus. „Acest lucru pune problema înapoi pe umerii lor, când de fapt este o problemă structurală”, explică ea.
„Societatea este structurată în așa fel încât poate fi greu pentru părinți să construiască un sat, idealul familiei nucleare, formată doar din părinți și copiii lor între propriii patru pereți, este un model care poate îngreuna cu adevărat sprijinul comunal prin izolarea părinților și eradicarea rețelelor de sprijin în stil sat, multigeneraționale, bazate pe egali, care împărțeau în mod tradițional povara creșterii copiilor.”
Numai că soluția modernă vine cu un preț ridicat. „«Soluția» la acest lucru”, adaugă ea, „este adesea înlocuirea conexiunii comunitare colaborative cu servicii tranzacționale, plătite, cum ar fi bonele sau femeile de serviciu, care sunt scumpe și adesea nu atenuează un sentiment de «burnout» când vine cu un asemenea cost”.
Mitul părintelui intensiv
Construirea unui sat fizic real este dificilă astăzi pentru că trăim era parentingului „intensiv”, mamele fiind informate constant despre importanța unor stiluri la modă (cum ar fi parentingul elicopter sau cel blând). „Acest lucru afirmă că a fi părinte este «cel mai important job din lume» și că nimeni nu poate fi de încredere să facă o treabă la fel de bună ca ei”, spune Dr. Faircloth. „Acest lucru poate face dificil pentru alții, chiar și pentru tați, să îi susțină.”
Și încrederea socială a dispărut. „Din punct de vedere social avem, si o neîncredere unii în alții; suntem foarte precauți cu privire la relațiile adulți-copii, bărbații care doresc să conducă grupuri de joacă, de exemplu, ar putea face obiectul unor suspiciuni sporite, și acest lucru face, si mai greu să avem un sat colectiv.”
Soluția ei vizează un sistem de îngrijire colaborativ, în special o îngrijire a copiilor accesibilă și de calitate excelentă. „Dacă ar exista spații unde oamenii ar putea merge să petreacă timpul și să aibă grijă unii de copiii celorlalți într-un mod mai puțin formalizat, asta ar ajuta o mulțime de oameni”, spune ea.
Nevoia reală de comunitate
Dr. Emma Svanberg, psiholog clinician și autoarea cărții din 2023 „Parenting for Humans: How To Parent The Child You Have, As The Person You Are”, afirmă clar că „satul nu este un mit, este o necesitate”.
„Familia nucleară nu a fost niciodată concepută să susțină tot ceea ce i-am cerut să susțină, iar presiunea pe care acest lucru o pune asupra părinților izolați, precum și asupra relațiilor de cuplu de a fi totul unul pentru celălalt, este una dintre consecințele reale ale acestui fapt”, subliniază ea.
„totusi răspunsul nostru este atât de des să le spunem oamenilor să contacteze mai mult și să încerce mai mult”, spune psihologul. „Oamenii chiar contactează, iar adesea cei din jurul lor sunt prea epuizați sau surmenați pentru a răspunde.”
Infrastructura, timpul și încrederea au fost demontate în liniște de-a lungul anilor. „Putem începe cu pași mici, cu vecinii noștri, apărând acolo unde putem, cu mici acte de grijă reciprocă. Dar trebuie, si să fim onești că a construi o comunitate necesită mai mult decât intenție individuală, iar a le spune părinților epuizați că este doar o chestiune de a încerca mai mult este un alt mod de a-i face să simtă că eșuează.”
Până la urmă, când îți lași copilul la poarta școlii și schimbi două vorbe cu alte mame la fel de obosite, realizezi că simplul fapt de a nu fi singură contează enorm. Faptul că majoritatea oamenilor consideră un privilegiu să ajute atunci când li se cere este poate singura fundație pe care se mai poate construi azi ceva autentic.
