Psihicul și cancerul. Care este legătura dintre cele două . Oare de ce, deşi fiecare dintre noi are celule canceroase în corp, doar unii se îmbolnăvesc de cancer, iar alţii par a fi imuni la această boală? Şi de ce dintre cei pecetluiţi la un moment dat cu nemilosul diagnostic unii reuşesc să se vindece, iar alţii nu?
Cuprins
Ne-am obişnuit să gândim că vinovaţi de instaurarea cancerului sunt fie factorul ereditar, fie condiţiile nefavorabile de mediu, fie stilul de viaţă şi obiceiurile dă- unătoare sau într-o oarecare măsură toate acestea la un loc. Asta pentru că aşa ne-au tot spus şi continuă s-o facă majoritatea adepţilor medicinii alopate.
Psihicul și cancerul. Care este legătura dintre cele două
Sunt însă şi din cei care – pornind de la considerentul că or- ganismul este un întreg, nu o simplă aglomerare de „componente”, ci şi fizic, şi psihic laolaltă – susţin că hotărâtoare este starea de spirit. După părerea acestora, nici una din cauzele enumerate mai-sus, luată separat, nu constituie o condiţie suficientă pentru a se ajunge la boală. Pentru instaurarea cancerului, oricare dintre acestea trebuie să se întâlnească cu un alt factor, cel psihologic, de importanţă covârşitoare. În această ecuaţie cumularea de emoţii negative joacă rolul de catalizator, ele fiind cele care declanşează mecanismul diviziunii celulelor atipice. Tot factorul psihologic este apoi răspunzător şi de derularea bolii.
Moment de cotitură
Lawrence LeShan, renumit psiholog clinician din SUA, pionier al „intervenţiei” psihologice în patologia cancerului, expusă pe larg în cartea sa „Cancer as a Turning Point” („Cancerul, un moment de cotitură), prezintă mai multe cazuri ce ilustrează puterea vindecătoare a unui stil de viaţă, a unui anume mod de a gândi.
După 30 de ani de terapie cu bolnavii de cancer în faze avansate, LeShan ajunge la o concluzie uimitoare: cancerul nu este o boală ucigătoare. E doar un moment de cotitură pe traiectoria vieţii. Când cineva ajunge, susţine LeShan, să nu mai găsească sens propriei existenţe, organismul lui reacţionează la această negare a vieţii prin formarea tumorilor.
După părerea lui, cel mai adesea cu cancerul se confruntă persoanele care au dus o viaţă activă, după care, ajunşi într-o situaţie considerată fără ieşire, se dau bătuţi. O asemenea reacţie emoţională atrage după sine o serie de procese fiziologice care inhibă mecanismele naturale de apărare ale organismului, creând condiţii favorabile formării celulelor atipice, adică instaurării cancerului.
Moment de cotitură, cum îl consideră LeShan, când cel afectat este pus în situaţia să aleagă: ori îţi accepţi „sfârşitul”, ori te schimbi pentru a o lua în altă direcţie. Care anume? Regăsirea interesului pentru viaţă.
Pierderi ucigătoare
O asemenea abordare nu este nouă. Asupra legăturii dintre cancer şi starea emoţională s-a atras atenţia cu peste 2000 de ani în urmă. Medicul roman Galen, de exemplu, a făcut observaţia că femeile optimiste, care se bucurau de viaţă, se îmbolnăveau mai rar de cancer decât cele ce treceau frecvent prin stări depresive.
În 1701, medicul englez Gendron, în tratatul privind natura şi cauzele cancerului, sublinia interdependenţa dintre manifestarea acestuia şi „tragediile vieţii care îşi pun amprenta prin nemulţumiri majore şi amărăciune”. Unul dintre cele mai complete studii privind relaţia dintre stările emoţionale şi cancer este cel al adeptei psihologiei analitice a lui Carl Jung, Elida Evans.
Investigând peste 100 de bolnavi de cancer, Evans a ajuns la concluzia că înainte de debutul bolii, mulţi dintre pacienţii ei au pierdut legături emoţionale importante. După părerea ei, toţi aceştia aparţinând tipului psihologic predispus să se ataşeze de un obiect sau rol (persoană, loc de muncă, casă), nicicum preocupaţi de propriile înclinaţii.
Când respectivul obiect, rol, persoană sunt puse în pericol sau pur şi simplu dispar, asemenea indivizi, lip- siţi de abilitatea de a face faţă unei asemenea situaţii, se îm-bolnăvesc. Elida Evans susţine că instaurarea cancerului atestă faptul că, pe parcursul vieţii, au existat probleme stresante ce au rămas nerezolvate, agravate de evenimente şocante care au avut loc cu o jumătate de an – un an şi jumătate în urmă. Reacţia tipică pentru un bolnav de cancer la aceste probleme şi stres constă în sentimentul de neajutorare, distrugător.
De la gând la celulă
„Bolnavii de cancer au tendinţa de a pune pe primul plan interesele altora”, susţine Evans. Au demonstrat-o şi pacienţii lui LeShan. Unul dintre ei, Robert, a dus o viaţă activă nu lipsită de satisfacţii. Îi plăcea ce făcea, era apreciat ca un bun specialist în meseria lui, motive să se plângă de sănătate nu avea. Asta până la 65 de ani, când s-a pensionat. Nu-l speriau anii de pensie, căci era convins că timpul liber şi-l va dedica nepoţilor, pe care îi adora. Doar că destinul hotărâse altfel.
Fiul lui a divorţat, iar nepoţii au fost duşi în alt oraş. O veste proastă care lui Robert i-a schimbat cursul vieţii. Conflictul între fapta petrecută şi dorinţa ca ea să nu fi avut loc i-a cutremurat psihicul, repercutându-se asupra structurii creierului, de unde s-a propagat asupra corpului fizic. Decisivă, de fapt, n-a fost întâmplarea în sine, ci felul în care a resimţit Robert la nivel psihic o asemenea experienţă. Brusc, pentru el viaţa s-a golit de conţinut.
Nu-l mai interesa nimic, nu mai făcea nimic. Zi după zi, pierdea timpul prin casă. Indiferent, obosit, apatic. După o perioadă de asemenea trândăveală dezorientată a început să-l supere starea de sănătate. Cu uşoare urme de interes faţă de propria persoană, a consultat medicul, şi-a făcut analizele. Rezultatul? Cancer. Nu se ştie cum ar fi evoluat viaţa lui Robert, dacă nu l-ar fi întâlnit pe doctorul LeShan. Din primele discuţii cu acesta a înţeles că pierderea interesului pentru viaţă poate avea urmări nefaste. Cum şedinţele de psihoterapie au scos la iveală atracţia aproape uitată pentru politică, acesta l-a sfătuit să se înscrie într-o organizaţie pe probleme sociale. Comunicarea cu noile cunoştinţe, noile responsabilităţi l-au readus pe Robert în vâltoarea vieţii. Pentru a se menţine în formă, a început să facă sport. De discuţii cu medicul nu mai avea timp defel. Tumoarea a stagnat, după care pur şi simplu a dispărut.
În felul acesta a reuşit LeShan să reîntoarcă la viaţă mulţi pacienţi cu cancer cărora medicina alopată nu le acorda nici o şansă. S-a întâmplat şi ca tumoarea să nu scadă în dimensiuni, dar nici să mai crească, nederanjând nicicum bolnavul ani la rând, sau chiar să se resoarbă.
Niciodată nu e prea târziu
Un alt exemplu din practica lui LeShan: Natalie. S-a născut şi a crescut în Brazilia. Deşi îşi iubea ţara, la un moment dat s-a hotărât să se mute împreună cu familia în Anglia. Soţul ei se considera poet, deşi nu-i publicase nimeni versurile, iar cele două fiice visau să devină actriţe. Londra părea că le oferă mai multe oportunităţi pentru carieră. Pentru ca fetele să poată studia, iar soţul să-şi dedice tot timpul poeziei, Natalie a acceptat locuri de muncă ce nu doar că nu aveau nici o legătură cu specializarea ei, dar, neplăcându-i, nu-i aduceau nici o satisfacţie. Se ridica în fiecare dimineaţă din pat fără pic de tragere de inimă şi, neavând încotro, se ducea la lucru. Era tot timpul preocupată de familie, făcea totul mecanic. După un timp, la 49 de ani, Natalie a fost diagnosticat cu cancer de sân şi metastaze multiple. Prognosticul era sumbru. Ca ultimă soluţie, a apelat la Le Shan. După o îndelungă conversaţie, acesta i-a spus:
„De ce ar lupta organismul tău să trăiască, dacă viaţa nu-ţi aduce decât supărare şi zile mohorâte, dacă de mult timp ai uitat de tine? Dacă vei muri curând, cei apropiaţi se vor ocupa singuri de probleme lor, descurcându‑se şi fără ajutorul tău. Aşa că nu-i mai bine să te foloseşti de ultima şansă pe care ţi-o oferă viaţa, să uiţi de problemele altora şi să te concentrezi doar asupra propriei persoane? Cu zece ani în urmă ai făcut o greşeală, acum e momentul s-o îndrepţi.”
Şi Natalie s-a întors în Brazilia. Mergea desculţă pe plajă, înota în mare. Şi-a reluat vechea activitate, aceea de educatoare, o sursă permanentă de bucurie, întrucât iubea nespus copiii. Şi, dacă înainte medicamentele şi dieta n-au prea ajutat-o, acum au dat rezultate excelente. Natalie a început să se însănătoşească. Şi asta pentru că, doar într-un mediu care oferă bucurie, se activează forţele interne de autovindecare, conducând la însănătoşire. Şi, spre surprinderea ei, s-a dovedit că, imediat ce soţul şi fiicele au fost nevoiţi să-şi rezolve singuri problemele, s-au descurcat de minune.
Exemplele pe care le prezintă LeShan în cartea sa constituie mărturii elocvente în sprijinul unui vechi adevăr: niciodată nu e prea târziu s-o iei de la capăt. Unora le-o reaminteşte cancerul. Care însă, după părerea lui LeShan, pune o condiţie: să trăieşti poţi doar dacă eşti fericit. Viaţa ţi-a fost dată ca să te bucuri de ea.
Jocul care ucide cancerul
Oricât de captivante ar fi pentru „înrăiţi” jocurile video de pe Internet, doar unul – denumit „Re-Mission” – a reuşit să facă furori în lumea ştiinţifică internaţională după ce, datorită lui, câteva zeci de copii s-au vindecat „miraculos” de cancer. Cum a fost posibil? Bolnavul-jucător, pus în postura unui mic nanobot, numit Roxxi, face o incursiune într-un spaţiu tridimensional reprezentând interiorul corpului unui tânăr suferind de cancer şi distruge toate celulele bolnave. Fiecare din cele 20 de misiuni îl poziţionează pe jucător în tot atâtea corpuri diferite, fiecare atacat de o altă formă de cancer. Conştientizarea prin joc a procesului de vindecare s-a dovedit a fi extrem de preţioasă, vindecătoare. De fapt, rolul jocului este chiar acela de a completa terapia anti-cancer cu o stare psihică propice însănătoşirii, bolnavul având ocazia să intre în contact „direct” cu tratamentul, împrietenindu-se cu celulele din propriul sistem imunitar care acţionează asupra ţesuturilor canceroase, nimicindu-le.
Jocul „Re-Mission” este disponibil gratuit pe site-ul cancergame.org.
