Crescută în cartierul Suba din Bogota în anii ’90, fotografa Alejandra Loaiza s-a mutat în Europa acum mai bine de un deceniu. Dorul de casă a luat o formă specifică, cea a gustărilor numite „mecato”, un întreg univers culinar și social pe care a decis să-l imortalizeze într-un proiect fotografic realizat alături de artistul columbian Jhonson Camilo Tovar Quintero.
Ce este, de fapt, mecato?
La prima vedere, mecato este un termen columbian pentru gustări sau mici preparate, de la empanadas și arepas la chipsuri de plantain și chicharrón. Dar lucrurile stau puțin diferit. E mai mult decât o simplă gustare; e un ritual social care, după spusele fotografei, „dă viață cartierului”. Pe bune, cum altfel poți descrie mirosul de tamales care umple străzile duminica sau camioneta cu arepas care te așteaptă după școală?
Stabilită acum la Paris, Loaiza resimte acut diferența. „Singurul lucru pe care îl poți găsi la 3 dimineața este kebab, care e bun”, spune ea, „dar, adică, e o nebunie să găsești o supă mică la 4 dimineața care să te facă să te simți cald în suflet.”
Iar colaboratorul ei, Jhonson Camilo Tovar Quintero, completează perfect tabloul. „Pentru mine, mecato este acea gustare care poate apărea la orice oră a zilei: accesibilă, imediată, mereu la îndemână. Trăiește pe stradă, circulând prin afaceri informale care se mută de la un colț la altul, purtând savoarea oriunde ajung.”
Un proiect născut din nostalgie
Proiectul fotografic a avut un scop clar pentru Loaiza: să „înghețe acele locuri despre care nu știu dacă vor mai fi acolo peste 20 de ani.” V-ați gândit vreodată cum arată un altar dedicat cârnaților chorizo? Ei bine, Alejandra a creat unul. Ea numește una dintre imagini, simplu, „Altarul pentru chorizo.”
Formatul ales este cel al dipticelor. „Proiectul ia forma unor diptice: fiecare imagine documentară este asociată cu o natură moartă, creând un dialog între real și imaginar, între cotidian și iconic”, explică fotografa. Pentru a adăuga un strat suplimentar de autenticitate, echipa a folosit fundaluri speciale. „Fundalurile folosite în aceste imagini provin de la o tipografie legendară din Bogotá, Gráficas Molinari, adăugând un strat atât grafic, cât și simbolic fiecărei fotografii.”
Imaginile surprind momente unice, precum bârfa mătușilor la o cafea. „Când mătușile au după-amiaza liberă pentru bârfe, se duc una la alta acasă și beau tinta – cafea super neagră – și envuelto”, o prăjitură tradițională făcută „din porumb și brânză”.
Povești din spatele tarabelor
Dincolo de imagini, proiectul surprinde poveștile oamenilor. Yaine Rodríguez, proprietara unei „frutería” (un stand de fructe și sucuri proaspete), este unul dintre personaje. Afacerea ei este o adevărată instituție locală.
„Am început în ’88 cu frutería. În ’96 mi-am extins frutería, iar în 2005 ne-am extins locul, care servește la prepararea mâncării, cum ar fi micul dejun, prânzuri de casă, și aceasta este binecuvântarea, și am putut oferi oportunitatea de a munci mai multor persoane… mame care sunt cap de familie și a fost sursa lor de trai în tot acest timp.”
Si nu e doar despre mâncare. În piețele locale, numite „plazas de mercado”, găsești orice. „De aici îți iei toate medicamentele”, spune Loaiza despre tarabele cu ierburi. Ba chiar poți cumpăra poțiuni care promit să-ți schimbe norocul. „În plazas de mercado, găsești tarabe unde oamenii vând astfel de poțiuni esoterice care îți schimbă viața.”
Dincolo de gust, un simbol național
Proiectul explorează și simboluri culturale puternice. O imagine recreează o scenă de tejo, sportul național al Columbiei, în care jucătorii aruncă cu discuri metalice spre ținte umplute cu praf de pușcă. „Jocul este adesea jucat între prieteni și familii; când «mecha» este lovită, explodează cu un pocnet puternic care îi face pe toți să sară, să aclame și să sărbătorească”, explică Loaiza.
Chiar și un simplu scaun poate spune o poveste. „Aceste scaune sunt un simbol al Americii Latine și al Columbiei”, afirmă ea, descriind o fotografie în care pe un astfel de scaun stă un „bocadillo”, un dulce din guava. „Acesta este, si, ceva ce mama ta îți trimite în pachetul de prânz.”
Iar o imagine cu o sticlă de suc Colombiana, așezată într-o recreare a unui magazin de cartier tipic, închide cercul identității naționale. Concluzia fotografei? „Nu poți găsi ceva mai columbian de atât.”
Până la urmă, întregul concept de mecato este despre o bucurie simplă, o pauză de la cotidian. Așa cum spune Quintero, reprezintă „permisiunea de a face o pauză pentru o clipă și de a mânca ceva ce poate nu este cel mai sănătos, dar își îndeplinește rolul esențial – aducând bucurie trupului și spiritului.”
Poate cea mai frumoasă tradiție surprinsă este „La Ñapita”. Loaiza explică: este „un cuvânt colocvial” pentru „un lucru suplimentar care să te facă fericit”, pe care îl primești cadou de la vânzător atunci când cumperi ceva. Un mic gest care definește o întreagă cultură a generozității.
