Te-ai întrebat vreodată unde se duce toată iubirea atunci când o relație se termină? Diana Markosian, o artistă americană de origine armeană, a refuzat să lase amintirile să se evapore pur și simplu după ce a pierdut bărbatul iubit. În loc să șteargă pozele din telefon și să meargă mai departe, ea a ales o cale complet atipică pentru a-și vindeca inima frântă.
Curajul de a privi înapoi
Să fim serioase, primul instinct după o ruptură e să fugi cât te țin picioarele de tot ce îți amintește de el.
Iar Diana a făcut exact pe dos. Artista și-a transformat vulnerabilitatea într-o expoziție tulburătoare, intitulată „Replaced”. Aceasta este găzduită chiar acum de Gallerie d’Italia din Torino, cu ocazia celei de-a treia ediții a EXPOSED – Torino Photo Festival. Proiectul a fost curatoriat de Brandei Estes și comandat de Intesa SanPaolo.
Așa cum povestește într-un interviu intim publicat recent de Vogue, demersul ei trece granița dintre documentar și storytelling. Artista a angajat pur și simplu un actor pentru a recrea scenele trăite alături de fostul partener. Cum vine asta? A pus în scenă momentele de fericire, de furie și de tristețe, doar pentru a le putea privi din exterior.
O confruntare directă cu trecutul
„Pentru mine, fotografia nu este despre distanțare, ci despre confruntare. Este o modalitate de a explora lumea mea interioară. Când am luat prima dată un aparat foto în mână la 20 de ani, acel impuls de a explora era deja acolo; ceea ce s-a schimbat este profunzimea sa. A devenit un instrument de procesare. Prin el, mă pot întoarce la momente care odată păreau dincolo de controlul meu, nu pur și simplu pentru a le retrăi, ci pentru a le examina, pentru a le înțelege greutatea și semnificația.”
Găsirea persoanei potrivite pentru acest experiment emoțional nu a fost deloc o sarcină ușoară. „Am vrut să simt, cât mai profund posibil, prezența persoanei pe care o pierdusem, în timp ce pășeam înapoi în versiunea mea care l-a iubit. Trebuia să întruchipăm cele două persoane pe care mi le aminteam. Am lucrat cu un director de casting pentru a găsi pe cineva care să poată trece prin această poveste cu mine, cineva care să mă ajute să o retrăiesc.”
Durerea asumată și capcanele memoriei
Să aduci un corp necunoscut într-un spațiu atât de intim sună terifiant la prima vedere.
Și chiar a fost.
„A fost dureros. Nu am vrut să trec din nou prin asta, să-l pierd din nou. Cea mai grea parte a fost să știu cum se va termina și să aleg să trăiesc asta încă o dată.”
Dar tocmai această suferință asumată i-a oferit controlul de care avea disperată nevoie. Când amintirile noastre se estompează (și știm bine că mintea are obiceiul să distorsioneze sau să șteargă detalii dureroase pentru a ne proteja), simțim că pierdem o parte din noi. „Acele amintiri se simțeau deja luate de la mine, asta a inspirat proiectul. Ele nu mai existau așa cum fuseseră odată; fuseseră suprascrise. Într-un fel, acea distanță era deja acolo. Acest proces a devenit o modalitate de a le revendica, de a exista în poveste puțin mai mult înainte de a-mi lua rămas bun.”
Vindecarea nu poate fi grăbită
Scriitoarea Alice Notley spunea la un moment dat că scrisul nu este o terapie și că ea încă își poartă doliul. Se pare că și fotografia funcționează pe același principiu crud.
„Arta mi-a oferit un limbaj pentru a procesa, pentru a simți. Există o parte din mine care vrea să grăbească acel proces, dar nu funcționează așa. Am simțit-o profund în munca mea anterioară: cât de mult voiam să renunț la poveste, să nu fiu definită de ea, și cum a devenit posibil doar când am fost cu adevărat pregătită.”
Pe parcursul ședințelor foto, Diana a realizat că memoria ei nu era perfectă, acceptând această imperfecțiune. „fireste . Și m-am aplecat asupra ei. Într-un anumit sens, lucrarea a devenit un amestec de memorie și interpretare, împletind fragmente din relații diferite.”
Numai că rezultatul final vine cu un gust profund dulce-amărui. Întrebată ce a simțit când a văzut imaginile tipărite și expuse în lume, reacția ei a fost cât se poate de sinceră. „A fost dificil. Aș vrea să fi avut o altă carte de făcut.”
