Ce se întâmplă cu emoțiile reprimate și cum le poți recunoaște în corp și în reacțiile tale

Emoțiile pe care le împingi deoparte nu dispar pur și simplu. Ele pot reveni sub formă de tensiune în corp, anxietate, furie acumulată, oboseală emoțională, evitări sau somatizări, potrivit Psychologies, într-un articol semnat de Cristina Nica, psihoterapeut sistemic de copil, cuplu și familie, formator și consilier pentru dezvoltare personală, cu atestat de liberă practică emis de Colegiul Psihologilor din România.

Ideea importantă de aici este că reprimarea emoțiilor nu este prezentată ca un defect personal. Cristina Nica explică faptul că ea apare adesea ca strategie de supraviețuire și adaptare, mai ales când, în copilărie, exprimarea furiei, tristeții sau vulnerabilității a fost întâmpinată cu pedeapsă, ridiculizare, ignorare ori respingere.

La maturitate, aceeași strategie care a avut cândva rol protector poate deveni limitativă. Autoarea rezumă mecanismul prin fraza „Dacă nu simt, nu voi fi rănit.”

Semnalele nu apar mereu direct, dar se văd în corp și în reacțiile zilnice

Potrivit articolului, reprimarea emoțiilor este legată de mai multe temeri: de intensitatea lor, de reacția celorlalți, de pierderea controlului, de conflict, de respingere și de vulnerabilitate.

Potrivit articolului, aceste emoții nu dispar, ci se mută în corp, în comportamente și în reacții automate.

În viața de zi cu zi, semnalele pot arăta așa:

reacții disproporționate la situații minore;
iritabilitate fără motiv;
dificultatea de a spune „nu”;
senzația că funcționezi „pe pilot automat”;
nevoia de control și perfecționism;
retragere emoțională și senzația de gol interior;
dificultatea de a plânge sau de a simți bucurie.

Articolul mai leagă emoțiile neexprimate de semne corporale concrete, cum ar fi umerii ridicați, maxilarul încleștat, respirația superficială sau durerile difuze.

Procesul recomandat începe lent, cu observare și exprimare în siguranță

Cristina Nica recomandă un proces lent și blând, nu o forțare a emoției. Primul pas este crearea unui sentiment de siguranță interioară. În explicația ei, siguranța nu înseamnă absența durerii, ci absența criticii.

De aici, pașii propuși sunt concreți:

observi corpul, inclusiv tensiunea, respirația și postura;
îți pui întrebări cu blândețe, cum ar fi ce parte din tine încearcă să se protejeze, ce emoție eviți și ce nu ți-ai permis să simți;
lași emoția să apară în ritmul ei;
o exprimi într-un mod sigur, prin cuvinte, scris, mișcare, artă sau conversații asumate.

Autoarea formulează direct și ideea care însoțește acest proces: „Vulnerabilitatea nu este slăbiciune. Este maturitate.” Tot ea avertizează că, la început, poate apărea disconfort, iar emoțiile vechi sunt intense.

Potrivit articolului, atunci când emoțiile reprimate încep să fie recunoscute și trăite, tensiunea corporală poate scădea, anxietatea se poate diminua, furia poate deveni mai clară și mai ușor de gestionat, iar relațiile pot deveni mai autentice. Cristina Nica scrie că „Emoțiile reprimate sunt emoții care nu au avut voie să existe.”