Dezbaterea aprinsă legată de „parentingul permisiv” a atins o coardă sensibilă. Unii o consideră o metodă care cultivă copii echilibrați, în timp ce alții o văd ca pe o rețetă pentru eșec, lăsându-i pe cei mici fără limitele de care au atâta nevoie. Cert e că părerile sunt împărțite, iar argumentele vin din experiențe cât se poate de reale.
Consecințe neplăcute
Pentru unii părinți, lucrurile sunt clare. Metoda nu funcționează. „Am văzut cu ochii mei consecințele parentingului permisiv și nu sunt deloc plăcute”, mărturisește un cititor. Acesta consideră că a le oferi copiilor, ale căror minți sunt încă în dezvoltare, responsabilitatea de a lua decizii nu se va termina niciodată bine. „Observ, si, că nici rezultatele lor școlare nu sunt pe măsură. Îmi pare mai rău pentru copii, deoarece ei vor suferi consecințele unor părinți care nu își exercită rolul de părinte.”
O singură metodă nu se potrivește tuturor
Lucrurile stau însă puțin diferit când privești din alt unghi. Nu există o soluție universală. „Problema este că o singură mărime nu se potrivește tuturor. Unii copii sunt ok cu parentingul permisiv, în timp ce alții au nevoie de o mână mai fermă (și nu mă refer la sensul literal când spun asta)”, explică un alt părinte. V-ați gândit vreodată la asta? Un părinte ar trebui să-și cunoască copilul și să poată decide dacă are nevoie de un stil permisiv sau de limite mai stricte.
Iar școala este o altă poveste. Un profesor trebuie să se ocupe de 30 de copii în același timp și, din cauza celor care au nevoie de mai multă disciplină, trebuie să stabilească un standard general. „Asta e în regulă – cei obișnuiți cu parentingul permisiv o pot lua ca pe o lecție de viață atunci când au un profesor strict. Lumea reală nu este blândă.”
Povestea de succes a unui părinte
Și totuși, există și dovezi că se poate. O mamă povestește cum metoda ei, pe care majoritatea ar descrie-o drept „parenting permisiv”, a funcționat uimitor. Fiul ei de 13 ani este în grupa de top la fiecare materie, e talentat la artă, cântă la pian, e bun la sport, are cunoștințe incredibile despre plante și iubește grădinăritul. Mai mult, gătește, învață două limbi străine și își face temele fără să i se ceară. „Rareori am țipat la el (literalmente de câteva ori și niciodată nu mi-aș imagina să-l lovesc). Nu a trebuit să-i spun «nu» prea des. Per total, l-am tratat mereu ca pe un adult.”
Care e secretul, până la urmă? „Cred că cheia pentru un copil bine-crescut nu este să-l forțezi să-ți urmeze regulile și standardele, ci să-l ajuți să și le dezvolte pe ale sale. Nu ar trebui să se comporte bine de frica pedepsei – ar trebui să o facă pentru că își dorește. Dacă reușești asta, atunci parentingul devine floare la ureche.”
Consecvența și disciplina iubitoare
Dincolo de etichete, un element pare esențial. Consecvența. „Poți spune nu – asta nu înseamnă că nu mai ești blând. Copiii au nevoie de limite și îndrumare, iar ambele pot fi ferme și blânde. Consecvența este ceea ce contează”, subliniază un alt comentator. Când un părinte cedează după ce a spus „nu” în mod repetat, copilul învață că insistența va da roade, ceea ce creează probleme pe viitor.
Dar disciplina fermă, dar iubitoare, este singura cale, spune o mamă. „Iubirea nu înseamnă să le satisfaci fiecare moft sau să-i lași să scape cu orice. Am avut parte de amenințarea cu Protecția Copilului de la fiica mea cea mică o singură dată și i-am spus că, dacă face asta, serviciile sociale o pot lua și va ajunge în centre cu o mulțime de băieți și fete rele. Culmea, nu a mai încercat niciodată.”
Părinți epuizați și colaborarea cu școala
Pe bune, hai să vedem și contextul mai larg. „Realitatea tristă este că nimeni nu mai crește cu adevărat copiii. Timp în familie? Majoritatea părinților sunt prea epuizați. Excursii sau mese în oraș? Un răsfăț rar”, scrie cineva, subliniind presiunea uriașă de pe umerii părinților moderni.
Într-o lume ideală, părinții și profesorii ar trebui să colaboreze. O mamă a oferit un exemplu neașteptat. Când a aflat că fiul ei a fost certat la școală, a cerut o întâlnire cu profesoara. „Așa că am făcut o programare să vorbesc cu profesoara pentru a o întreba ce pot face pentru a o sprijini. Aproape că a căzut de pe scaun când și-a dat seama că nu eram acolo să țip la ea pentru că mi-a disciplinat copilul.” Chiar dacă a crezut că profesoara a fost nedreaptă, a simțit că fiul ei ar avea mai mult de câștigat dacă ar lucra împreună cu cadrul didactic.
