O mamă povestește cum alăptarea îi provoca furie, deși avea lapte și copilul se atașa bine

Publicat: 19 octombrie 2026, 22:43Actualizat: 19 octombrie 2026, 22:43

Pompă de sân și lapte matern – Imagine ilustrativă – Lyla

O mamă povestește că mesele la sân îi provocau o agitație care ajungea uneori aproape de furie, mai ales la ultima alăptare a zilei. Avea suficient lapte, iar bebelușul se atașa bine. Dificultatea era ceea ce simțea ea în timpul hrănirii.

În relatarea publicată de Business Insider, femeia explică faptul că senzațiile încetau imediat ce termina de alăptat, dar reapăreau la majoritatea meselor.

Într-o după-amiază, când soțul era la serviciu, i-a descris prin mesaje cât de greu îi devenise: „Nu știu dacă mai pot face asta.” A continuat în aceeași conversație: „Simt că-mi ies din piele. Îmi vine să trec printr-un zid.”

La controlul de după naștere, i-a vorbit medicului despre aceste stări, însă aceasta a părut nedumerită. Ulterior, căutând pe internet informații despre furia din timpul alăptării, a descoperit experiențe descrise drept aversiune față de alăptare și s-a recunoscut în ele.

Faptul că experiența avea un nume a ajutat-o să se simtă mai puțin singură. Nu și-a mai pus la îndoială dragostea pentru copil și nu a mai fost la fel de copleșită de rușine când urmărea ceasul, așteptând ca masa să se termine. S-a întrebat însă de ce nu auzise până atunci despre asta.

Relatarea amintește un sondaj din 2023, la care au răspuns peste 5.500 de femei din Australia: aproximativ una din cinci respondente spusese că trecuse prin această experiență.

A încercat mai multe schimbări înainte să renunțe la alăptarea directă

Pentru a suporta mai ușor mesele, mama a încercat câteva variante:

Își ocupa atenția cu un podcast, o emisiune sau sunete liniștitoare din natură, inclusiv la mesele din mijlocul nopții. Spune că distragerea atenției o ajuta.
Când această variantă nu funcționa, se retrăgea într-o cameră liniștită, cu mai puțini stimuli. Bănuia că suprastimularea putea contribui la disconfort.
Își permitea pauze în care soțul hrănea copilul cu biberonul, iar ea își mulgea laptele.

La aproximativ trei luni de la începutul alăptării, agitația devenise uneori atât de puternică încât simțea impulsul să desprindă brusc copilul de la sân. A început să se întrebe dacă insistența de a continua nu aducea tensiune și resentimente în locul apropierii pe care o așteptase.

Decizia de a opri alăptarea directă a venit cu vinovăție. Cunoștea mame care își doreau să alăpteze, dar aveau dificultăți cu producția de lapte sau cu atașarea copilului. Prin comparație, simțea că motivul ei nu era suficient pentru a renunța.

În câteva zile după trecerea la muls, spune că starea i s-a îmbunătățit. Folosirea pompei nu îi declanșa aceleași emoții și senzații fizice, iar mesele fiului ei nu îi mai provocau teamă.

Privind în urmă, autoarea spune: „Singurul meu regret acum este că nu am făcut schimbarea mai devreme.”

Asociase maternitatea cu sacrificiul încă dinaintea nașterii și se concentrase atât de mult asupra nevoilor copilului, încât le lăsase pe ale ei deoparte. „Dar și experiența mea conta”, adaugă ea.

Apropierea pe care o așteptase a venit într-o după-amiază acasă: îl ținea în poală și îl hrănea cu biberonul, iar el și-a încolăcit degetele în jurul degetului ei.