Tendința unor bărbați de a se retrage dintr-o relație exact când aceasta devine serioasă este explicată de psihoterapeuta Esther Perel printr-o teamă profundă, legată de experiențe din copilărie. În cadrul unei ședințe publice, specialista a analizat cazul unui bărbat de aproape 40 de ani care a mărturisit că nu poate menține o relație mai mult de câteva luni, retragerea sa nefiind cauzată de lipsa de interes, conform Adevărul.
Cuprins
Fuga din relație, un răspuns la o intimitate copleșitoare
Cazul analizat este cel al unui bărbat de aproape 40 de ani, care nu a reușit să mențină o relație mai mult de patru sau cinci luni. Acesta a întrebat-o direct pe Esther Perel, autoare de bestselleruri și speaker TED cu peste 40 de milioane de vizualizări: „de ce, exact când relația începe să conteze, îmi vine să fug?” El a descris un tipar recurent: după câteva luni, devine neliniștit și începe să se distanțeze, pierzând nevoia de apropiere. Bărbatul a mărturisit că se simte blocat de un „zid” și, în lipsa unei soluții, se retrage, lăsând relația să se încheie din cauza epuizării și a tăcerilor acumulate.
Potrivit psihoterapeutei, acest comportament nu semnalează o dispariție a sentimentelor. Retragerea este, în schimb, o metodă de a gestiona o intimitate percepută ca fiind copleșitoare. „Nu fugi pentru că nu îți pasă. Nu fugi pentru că ești rece. Fugi pentru că nu știi cum să fii aproape fără să simți instant povara grijii și a responsabilității”, explică specialista. Ea arată că aceeași teamă se poate manifesta în două moduri opuse: un atașament anxios, cu o nevoie constantă de validare, sau retragerea și pierderea interesului sexual, ambele reprezentând fațete ale aceleiași frici.
Rădăcinile problemei: o poveste din copilărie
Bărbatul a menționat un detaliu relevant: poate menține prietenii de lungă durată, unele de peste 20 de ani, fără probleme. Blocajele sale apar doar în relațiile romantice, un aspect pe care Esther Perel nu îl consideră întâmplător. Psihoterapeuta susține că relațiile de iubire reactivează emoții din copilărie, asociate cu părinții sau îngrijitorii. „Miza nu este aceeași cu prietenii. În relațiile romantice, ne punem pe masă atât stima de sine, cât și capacitatea de a fi iubit”, afirmă Perel. Sursa fricii nu este, așadar, intimitatea în sine, ci amintirile și emoțiile pe care aceasta le activează.
Discuția a scos la iveală detalii din copilăria sa, marcată de divorțul părinților, infidelitatea tatălui și o mamă copleșită de furie și tristețe. La 12 ani, a simțit responsabilitatea de a interveni pentru a-și ajuta mama. „Mă simțeam prins”, a spus bărbatul. „Era furioasă, avea căderi nervoase. Îmi spunea că trebuie să fac ceva. Nu știam ce.” Perel explică faptul că băiatul de atunci a fost împovărat cu o responsabilitate emoțională care i-a depășit capacitatea, o experiență cu efecte de lungă durată. În consecință, apropierea a fost asociată cu sentimentul de a fi captiv sau copleșit. „De fiecare dată când simți responsabilitate pentru o femeie și ajungi suficient de aproape încât să-i cunoști emoțiile, frica de a fi prins revine imediat”, a concluzionat ea.
Dispariția dorinței sexuale ca mecanism de apărare
Distanțarea emoțională are un impact direct asupra apropierii fizice. Bărbatul a confirmat că, la un anumit punct în relație, nu mai reușește să fie apropiat fizic de partenerele sale. Esther Perel interpretează acest fenomen ca pe un mecanism de apărare. Dorința sexuală este un indicator al libertății emoționale; când legătura devine o povară, nevoia de contact fizic scade automat. „Și ce mod mai rapid de a fugi decât pierderea instantanee a interesului sexual?”, întreabă retoric psihoterapeuta.
Conform specialistei, sexualitatea servește drept barometru pentru libertatea emoțională. Atunci când intimitatea este percepută ca o obligație de a îngriji partenerul, corpul suprimă dorința. Acest lucru nu se întâmplă „ca pedeapsă, ci ca ieșire de urgență”.
Soluția: conectarea cu trecutul pentru a vindeca prezentul
Depășirea acestui tipar necesită, în viziunea lui Esther Perel, ca adultul de 40 de ani să se conecteze cu copilul de 12 ani din interiorul său. Obiectivul este de a recunoaște că reacțiile actuale sunt declanșate de experiențe din trecut, care nu mai reflectă realitatea prezentă. Este esențială diferențierea între partenera actuală și figura parentală din trecut, pentru a înțelege că o relație adultă nu presupune asumarea responsabilității totale pentru emoțiile celuilalt.
Perel sugerează ca pas concret o conversație reparatorie cu partenera actuală sau cu una recentă. „Poți spune: am înțeles ceva important despre mine și despre felul în care reacționez când lucrurile devin intime. Știu acum că nu a fost despre tine”, a exemplificat ea. O intimitate sănătoasă nu presupune salvarea, repararea sau sacrificiul pentru partener. Fuga este declanșată atunci când apropierea este percepută ca o obligație. Persoanele prinse în acest tipar trebuie să învețe semnificația reală a apropierii, fără a prelua poverile partenerului. „Maturitatea emoțională începe atunci când corpul și mintea se pot conecta cu cineva fără frică, fără să mai simți nevoia să fugi pentru a te proteja”, a încheiat psihoterapeuta.
