La Teheran, pleda în instanță pentru femeile vulnerabile. Acum, în România, modelează prăjituri. Pentru Maryam Sedigh, la 41 de ani, nu e vorba de o simplă schimbare de carieră. E povestea unei identități spulberate. A unei frici care nu te lasă să dormi. Frica pentru mama și sora ei, captive într-un Iran care arde, relatează HotNews.
A lăsat totul în urmă acum aproape cinci ani. A venit aici cu soțul și cei doi băieți. Credeau că e doar pentru o vreme. Acum, Maryam trăiește scindată, așa cum a povestit pentru HotNews. O lume e aici, în România, un loc sigur pentru copiii ei. Cealaltă e la un click distanță, virtuală, o lume unde fiecare titlu de știre despre o femeie ucisă la proteste îi oprește inima în loc. Ar putea fi oricine. Oricine drag.
Speranța greșită a unei plecări temporare
Plecarea lor n-a fost un moft, ci o decizie forțată de politica mare, cea internațională. „Decizia noastră de a pleca din Iran a fost legată de locul de muncă al soțului meu. În anul 2018, el lucra pentru o companie internațională”, povestește Maryam. Atunci plutea în aer un soi de optimism, unul fragil, întreținut de acordul nuclear JCPOA și promisiunea ridicării sancțiunilor.
Și apoi, totul s-a năruit. Administrația Trump a retras Statele Unite din acord, iar sancțiunile s-au întors ca un bumerang. Brusc, companiile internaționale fugeau din Iran. Familia lui Maryam a avut de ales între șomaj și exil. O alegere imposibilă. „Noi nu ne gândiserăm niciodată la emigrare, însă în acel context am decis să plecăm, cu ideea că este o soluție temporară”, recunoaște ea.
O speranță greșită. Atât. „Situația din Iran s-a degradat constant, de la an la an”, spune Maryam. Visul de a se întoarce acasă s-a spulberat.
Când știrile devin scenarii posibile pentru familia ta
Mulți văd în victimele din Iran simple cifre. Statistici seci. Pentru Maryam, ele sunt coșmaruri vii. Organizația Hengaw a publicat liste cu femei ucise în protestele din ianuarie 2026. Sholeh Sotoudeh, mamă a doi copii, însărcinată. Ziba Dastjerdi, împușcată chiar sub ochii fiicei sale. Zahra Bagheri, mamă a trei copii. Aida Aghili, 34 de ani, ucisă în plin Teheran.
Nume, nu cifre.
„Pentru femeile iraniene care au emigrat, aceste informații nu sunt știri și nici statistici. Sunt scenarii posibile pentru mamele, surorile și prietenele rămase acasă”, spune Maryam cu voce stinsă. Fiecare nume de pe o listă oficială poate fi o cunoștință. O vecină. O prietenă. Poate chiar o rudă. Ce ironie… să trăiești în siguranță, dar să fii captivul celor mai întunecate scenarii.
Tăcerea de la capătul firului
Ancora ei era telefonul. Acel contact zilnic cu mama și sora din Teheran. Era o sursă „vie și constantă, nu doar pentru a afla vești, ci și pentru a găsi liniște sufletească”. Apoi, liniștea s-a întrerupt. Regimul a tăiat internetul. Gata. „Nu am reușit deloc sau doar momente scurte și nesigure să aflu vești de la ele. Iar această lipsă de informații este epuizantă”, mărturisește Maryam. Ce poți să faci când apelurile nu mai intră? Când mesajele rămân suspendate în neant, fără nicio confirmare?
„Mintea revizuiește constant cele mai rele scenarii. Incapacitatea de a lua legătura cu ele aduce un sentiment de neputință, chiar și atunci când ești la mii de kilometri distanță într-un loc relativ sigur.”
„Nu suntem doar emigrante!”
Cazul lui Maryam nu e unic. Mii de femei sunt în situația ei. Femei cu studii, cu cariere solide și un statut, aruncate într-o lume nouă unde trebuie să se reinventeze. Să o ia de la capăt. De la pledoarii în fața judecătorilor la frământat aluaturi. Mesajul ei e un strigăt. Unul de ajutor, dar și de demnitate pură. „Nu suntem doar emigrante! Suntem femei educate, forțate să ne reconstruim identitatea de la zero”. E o reconstrucție care doare, purtată în fiecare zi cu gândul la femeile care luptă, cu adevărat, pentru a supraviețui acasă, în țara pe care ele au fost nevoite s-o părăsească.
