Alzheimer și rolul de îngrijitor: Perspectiva lui Gómez

Când o persoană dragă începe să uite, relația nu dispare, ci se transformă. Acest lucru îl subliniază Juan Antonio López Gómez, psiholog și autor, care a trăit alături de bunica sa, Francisca, de la 15 ani, pe măsură ce boala Alzheimer avansa.

Adaugă Lyla.ro ca sursă preferată în Google

Spre deosebire de discuțiile despre prevenție, despre alimentație sau obiceiuri, aici miza este alta: cum trăiești boala după diagnostic, zi de zi, în propria casă. Primul semn care l-a alertat pe Gómez a fost unul mic, dar sugestiv: bunica a spus că nu știe să gătească spaghetti carbonara, mâncarea lui preferată, deși o pregătise cu doar câteva săptămâni înainte.

Primele semne și acceptarea bolii

Pentru multe familii, șocul începe exact așa. Nu printr-o scenă dramatică, ci printr-o fisură într-o rutină care părea indestructibilă. Gómez menționează că bunica sa era reperul de siguranță al familiei, motiv pentru care schimbarea a fost dificil de acceptat.

„Bunica mea era unul dintre acei stâlpi care par nemuritori când ești mic, genul de persoană despre care crezi că va fi mereu acolo. Pentru mine, ea era calm, siguranță și se simțea ca acasă.”

Experiența l-a îndreptat spre psihologie și ulterior spre cartea „Aunque olvides mi nombre” („Chiar dacă îmi uiți numele”), unde abordează două aspecte pe care mulți îngrijitori le resimt, dar le exprimă greu: doliul anticipativ și vinovăția. Doliul anticipativ reprezintă durerea cauzată de pierderea unei persoane care este încă în viață. Vinovăția apare când ai impresia că nu faci suficient, indiferent cât ai face.

Potrivit Hellomagazine, Gómez accentuează nevoia îngrijitorului de a primi grijă, nu doar de a rezista. Este un aspect esențial dacă, în familie, toată povara a căzut pe o singură persoană: epuizarea, frica, furia sau nevoia de pauză nu sunt semne că iubești mai puțin, ci că suporți o povară mare.

„Vinovăția apare pentru că ne convingem că am fi putut face mereu mai mult sau că ceea ce facem nu este suficient… Îngrijitorii nu trebuie să fie perfecți; ei trebuie să se simtă sprijiniți și să știe că merită și ei îngrijire.”

Există și un aspect practic important în felul în care descrie relația cu o persoană bolnavă de Alzheimer: dacă aștepți mereu conversația de dinainte, te vei confrunta constant cu pierderea. Dacă te concentrezi pe ce este posibil acum, apare un alt tip de apropiere. Una bazată pe gesturi simple, prezență și afecțiune.

Psihologul spune că există persoane cu Alzheimer care nu mai recunosc un nume, dar răspund încă la o voce calmă, la o atingere blândă sau la o îmbrățișare. Acest lucru mută centrul relației dinspre „vă amintiți?” spre „sunt aici cu dumneavoastră”. Iar pentru multe familii, această schimbare face zilele mai suportabile.

De unde poți începe când simți că pierzi omul de lângă tine

Primul pas este să nu mai cauți continuu versiunea veche a persoanei. Gómez spune că legătura se poate păstra dacă te agăți de lucrurile mărunte care încă există, chiar și de un simplu zâmbet. Al doilea pas este să-ți iei în serios starea, mai ales dacă te simți epuizată sau furioasă. Îngrijirea nu arată mereu frumos și liniștit.

„Cheia este să nu mai cauți constant persoana care a fost și să începi să te conectezi cu persoana care este încă aici, agățându-te de lucrurile mărunte, precum un simplu zâmbet.”

În povestea lui, nu vindecarea este centrul, ci felul în care rămâi om în mijlocul bolii. De aceea, mesajul lui este și pentru prezent: spune ce ai de spus cât încă poți, ține-i aproape și nu te scoate pe tine din ecuație. În Alzheimer, memoria se schimbă dureros, dar atașamentul poate rămâne vizibil în forme simple.

„Ce rămâne este iubirea. Ar putea suna a clișeu, dar cred cu adevărat că legăturile emoționale rezistă mult dincolo de memorie… Memoria poate dispărea, dar iubirea lasă o amprentă mult mai profundă.”

Citește și: