Kimberly Schlapman, vocea inconfundabilă a trupei Little Big Town, a rupt tăcerea despre lupta de 21 de ani a mamei sale cu boala Parkinson. Artista a povestit deschis despre realitatea epuizantă a vieții de îngrijitor, dincolo de lumina reflectoarelor și de zâmbetele de pe scenă.
Știm momentul ăla când simți că ești prinsă la mijloc între carieră, copii și grija pentru părinții care îmbătrânesc? Exact despre asta este vorba aici. Discuția nu e doar despre un diagnostic medical sever, ci despre greutatea uriașă pe care o poartă pe umeri femeile din generația noastră, care încearcă să țină toate farfuriile în aer fără să se plângă.
RecomandăriAdevarul dureros despre moartea lui Matthew Perry. Scrisoarea sfasietoare a mamei saleDiagnosticul a venit acum mai bine de două decenii. O viață de om. Iar la început, simptomele au fost blânde, permițând o viață relativ normală pentru mult timp.
Când viața de familie devine o cursă de supraviețuire
„La acea vreme, singurul lucru pe care întreaga mea familie și cu mine îl știam despre Parkinson erau tremurăturile”, a explicat artista într-un interviu emoționant publicat de Theblast.
Acum, situația e complet diferită. Boala cere o vigilență absolută. „Am intrat într-o altă fază a bolii Parkinson unde a început să îi afecteze viața de zi cu zi. Este lucrul la care ne gândim tot timpul în legătură cu ea și necesită îngrijire constantă.”
RecomandăriAdevărul dureros despre sănătatea Anamariei Prodan. Ce a pățit vedeta din cauza stresuluiȘi totuși, cum faci față când ai turnee, copii de crescut și un soț? Răspunsul ei e unul pe care multe dintre noi îl trăim zilnic. „familia mea este foarte apropiată”, a explicat ea, adăugând că cei doi frați ai ei sunt la fel de implicați. „Suntem cu toții foarte activi în îngrijirea ei.”
„Călătoresc mult. Când sunt acasă, încerc să ajung la mama mea ca să pot lua parte la îngrijirea ei. La fel ca mamele de pretutindeni și femeile muncitoare, pur și simplu continuăm să ținem farfuriile învârtindu-se.” – Kimberly Schlapman, artistă
Epuizarea tăcută a femeilor care îngrijesc
Dar partea care doare cel mai tare este izolarea. Kimberly s-a alăturat campaniei „Changing the Tune of Parkinson’s Disease” susținută de AbbVie tocmai pentru a le da o voce îngrijitorilor. A văzut-o pe propria ei mamă îngrijind-o în tăcere pe bunica ei bolnavă de cancer la sân, fără să discute vreodată despre epuizarea emoțională.
RecomandăriAdevarul dureros despre revenirea Arianei pe scena. Ce decizie a luat iubitul ei„Când am intrat în această fază de îngrijire pentru mama mea, nu am auzit pe nimeni asta. Și asta mă întristează, pentru că este atât de dificil și necesită atât de multă energie și emoție.”
Sfatul ei cel mai de preț pentru tine, dacă treci prin ceva similar? Să ai pe cineva de încredere, o persoană la care să te poți descărca. „este cu adevărat important să vorbim unii cu alții și să împărtășim prin ce trecem. Este dificil, și este trist, și sunt atât de multe emoții legate de asta”, a subliniat cântăreața. „Este incredibil de important să ai pe cineva în care chiar poți avea încredere și căruia îi poți spune totul. Cineva pe care te poți descărca pur și simplu… Pentru că asta te ajută să ai grijă de tine, astfel încât apoi să fii capabilă să ai grijă de persoană pe care o iubești.”
Ea recomandă familiilor care abia au primit diagnosticul să fie atente la orice detaliu. „Niciun simptom nu este prea mic pentru a fi menționat. Chiar dacă te gândești că sigur asta nu are nimic de-a face cu Parkinson, s-ar putea foarte bine să aibă.”
Durerea de a pierde pe cineva care e încă aici
Iar când cuvintele nu mai ajută, muzica rămâne un refugiu sigur. Sora ei, care este terapeut muzical, folosește melodii blânde pentru a o liniști în zilele grele. „Dacă are o zi proastă sau ceva de genul, o punem pur și simplu să stea în scaunul ei și să asculte niște muzică dulce pentru a o calma. Îi calmează corpul.”
Apoi vine doliul. Acel doliu anticipat, despre care nimeni nu te învață cum să îl gestionezi, pentru că persoană iubită se află încă în fața ta, dar nu mai este cea pe care o știai.
„Știam că într-o zi va trebui să trăiesc fără părinții mei. Dar să o jelesc pe mama mea pentru cine a fost întotdeauna, și apoi pentru locul în care a dus-o această boală… a-mi permite să jelesc asta a fost cu adevărat important.” – Kimberly Schlapman, artistă
Procesul de acceptare rămâne o luptă continuă pentru familiile lovite de acest diagnostic. Până la apariția unor tratamente capabile să oprească evoluția bolii, sprijinul psihologic și comunicarea deschisă între aparținători reprezintă singura soluție reală pentru a nu claca sub presiune.
