Peste 1 milion de copii și tineri din Anglia au fost trimiși către servicii de sănătate mintală în ultimul an. Această cifră nu indică doar o problemă de sistem, ci subliniază situația familiilor care încearcă să gestioneze dificultățile luni întregi, uneori ani, până când copilul primește sprijinul necesar.
Concret, numărul trimiterilor a crescut cu 10% față de anul precedent, fiind aproape dublu față de perioada 2018-2019. Anxietatea a rămas motivul cel mai frecvent, reprezentând 16% din totalul trimiterilor. Peste o treime dintre copii sunt încă în așteptarea tratamentului, mulți de mai bine de doi ani, ceea ce transferă întreaga presiune în viața de zi cu zi: acasă, la școală, în relația cu ceilalți.
Pentru un părinte, aceasta înseamnă o perioadă lungă în care copilul are nevoie de sprijin, dar ajutorul specializat vine cu întârziere. Pentru copil, pot apărea absențe, retragere, temeri accentuate sau dificultăți care se agravează în timp. Pentru școală și comunitate, situația arată că problema nu mai poate fi tratată ca una strict medicală, izolată de restul vieții.
Listele de așteptare înseamnă timp pierdut pentru copii
Rachel de Souza, Comisarul pentru copii al Angliei, a descris direct gravitatea acestor date.
„Nu există nicio modalitate de a ascunde faptul că cifrele din acest raport sunt dure.”
Doamna de Souza a atras imediat atenția asupra a ceea ce contează, de fapt, pentru familii:
„Acestea nu sunt doar numere, ci copii ale căror vieți au fost puse pe pauză luni și, în unele cazuri, ani, așteptând sprijinul de care au nevoie urgentă.”
Această observație este cea mai relevantă. În 2024-2025, peste 60.000 de copii așteptau suport de peste doi ani, comparativ cu peste 44.000 în anul precedent. Aceasta înseamnă o creștere de peste 16.000 de copii care rămân în așteptare pe termen foarte lung de la un an la altul. Nu este o diferență minoră, ci un salt care ilustrează rapiditatea cu care s-a acumulat presiunea.
Un alt detaliu important este că o parte din creșterea cererii provine din trimiterile pentru suspiciuni de autism și alte condiții neurodezvoltamentale. Acești copii se confruntă cu cele mai lungi perioade de așteptare. Pentru o familie, aceasta implică amânarea unui consult sau a unei evaluări, respectiv întârzierea unor răspunsuri care pot influența modul în care copilul este sprijinit la școală și acasă.
Când ajutorul întârzie, efectele se manifestă în relații, educație și viitor
Minesh Patel, director asociat pentru dovezi, advocacy și performanță la Mind, afirmă că problema nu mai este doar una de volum, ci de capacitate reală a sistemului de a răspunde.
Potrivit Theguardian, el a explicat: „Amploarea cererii și nevoile nesatisfăcute prezentate în acest raport sunt profund îngrijorătoare. Peste 1 milion de copii sunt trimiși acum către serviciile de sănătate mintală, dar mulți așteaptă luni sau ani pentru sprijin; este clar că sistemul se luptă să răspundă provocărilor de sănătate mintală pe care le experimentează tinerii.”
Ce înseamnă aceasta în viața reală? Faptul că problemele nu stagnează cât timp copilul așteaptă. Ele se pot agrava. Odată cu ele, cresc și tensiunea din familie, dificultățile de la școală și sentimentul că fiecare zi se desfășoară în modul supraviețuire.
Patel merge și mai departe și explică de ce întârzierea costă atât de mult: „Este deosebit de îngrijorător faptul că peste o treime dintre copii încă așteaptă tratament, mulți pentru mai mult de doi ani. Cu cât tinerii rămân mai mult timp fără sprijin de bună calitate pentru sănătatea mintală, cu atât pot deveni mai bolnavi, crescând probabilitatea de a avea nevoie de acces la sprijin de la serviciile de criză și de urgență. O deteriorare a sănătății mintale a unei persoane tinere poate avea, de asemenea, un impact serios asupra relațiilor, educației și oportunităților viitoare.”
Mesajul este simplu: problema nu se încheie când copilul iese de pe lista de așteptare. Dacă ajutorul vine prea târziu, costul se observă ulterior în tot ce ține de dezvoltarea sa.
Presiunea nu poate fi lăsată doar pe sistemul medical
Pentru multe mame, sentimentul cel mai familiar din toată această poveste este că trebuie să gestioneze singure prea multe aspecte: programul copilului, starea sa, școala, grijile zilnice. Raportul sugerează exact contrariul a ceea ce se întâmplă acum: copiii nu pot fi sprijiniți printr-un singur tip de serviciu, mai ales când cererea depășește capacitatea și finanțarea.
Rachel de Souza menționează semne încurajatoare, deoarece mai mulți copii au primit sprijin anul trecut. Avertismentul ei rămâne însă ferm: „Deși au existat unele semne încurajatoare, cu mai mulți copii primind sprijin anul trecut, este greu să ignorăm provocarea colosală cu care se confruntă serviciile de sănătate mintală, deoarece cererea depășește capacitatea sistemului și finanțarea.”
Doamna de Souza mută discuția spre un aspect foarte practic: rolul școlii, al comunității și al serviciilor care trebuie să lucreze împreună, nu separat. „Modul în care căutăm să sprijinim sănătatea mintală a tinerilor trebuie să se schimbe; nu putem aborda sănătatea mintală singuri, în izolare; îmbunătățirea bunăstării copiilor necesită acțiuni la nivel guvernamental. În același timp, trebuie să existe o schimbare în modul în care abordăm sănătatea mintală a copiilor, cu un accent mai mare pe servicii integrate în sănătate, educație și asistență socială pentru a ne asigura că aceștia primesc ajutorul necesar în școli și în comunitate. Doar atunci vom înceta să întrebăm ‘Ce este în neregulă?’, ci mai degrabă ‘Cum putem ajuta?'”
Aceasta este, probabil, ideea cea mai utilă și pentru cititoarele care privesc subiectul din exterior: când un copil se confruntă cu anxietatea sau cu alte dificultăți, ajutorul nu ar trebui să înceapă abia la capătul unei liste de așteptare. Ar trebui să fie disponibil mai aproape de viața lui obișnuită, în locurile unde își petrece zilele.
Următoarea miză este strategia guvernului britanic
Minesh Patel susține că viitoarea strategie de sănătate mintală a guvernului Regatului Unit poate schimba direcția pentru generația următoare. Formularea sa este foarte clară: este nevoie de un sprijin „receptiv, adaptat și centrat pe persoană”, astfel încât tinerii să poată avea acces la conversații de înaltă calitate despre nevoile lor exact atunci când contează cel mai mult.
Aceasta lasă un reper simplu, după toate cifrele: problema nu mai este dacă există o criză, ci cât de repede poate fi construit un răspuns care să nu mai lase peste 60.000 de copii să aștepte de peste doi ani pentru sprijin în 2024-2025.
