Când BBC a anunțat noul serial „Babies”, despre pierderea sarcinii, o femeie a simțit ceva neașteptat: ușurare. În sfârșit, o producție care privește direct o realitate adesea ascunsă sau îndulcită pe ecran. Numai ca ea nu se va uita la el. După ce și-a pierdut fiica la naștere, a învățat pe pielea ei că până și cel mai banal serial de comedie poate deveni un câmp minat emoțional.
Te-ai gândit vreodată la asta? La cum un act atât de simplu, cum ar fi alegerea unui film într-o seară de marți, se poate transforma într-o strategie de supraviețuire. Pentru părinții care au trecut prin pierderea unui copil, poveștile pe care și le doresc cel mai mult spuse sunt, paradoxal, exact cele pe care nu le pot privi.
O durere care îți rescrie sistemul nervos
Dacă te regăsești în această situație, primul lucru pe care trebuie să-l știi este că nu ești singură. Și, mai ales, că reacția ta este perfect normală. Nu este un eșec al vindecării, ci o consecință firească a traumei. Jennifer Lane, autoare care a trecut ea însăși prin pierderea unui copil, explică acest mecanism interior cu o claritate dureroasă.
„Ceea ce descrii este o experiență atât de comună în marea comunitate a părinților îndoliați. Poveștile pe care ni le dorim cel mai mult să existe, pentru a crește gradul de conștientizare și a destigmatiza pierderea, pot fi chiar cele pe care nu suportăm să le privim din cauza propriei traume”, spune ea. „Nu există nicio contradicție în a te simți recunoscătoare că «Babies» a fost realizat și, în același timp, să știi că nu îl vei viziona.”
Lucrurile stau, de fapt, mult mai profund. „După o pierdere, sistemul tău nervos este reprogramat. Doliul nu trăiește doar în gândurile tale; trăiește în corpul tău.”
Și poate că asta e cheia. Durerea devine un zgomot de fond constant. „Poate părea firul narativ principal al zilei noastre, indiferent cât de mult încercăm să schimbăm acel canal mental. De aceea, o scenă banală sau o replică dintr-un program TV poate părea intolerabilă.”
A spune NU este un act de auto-conservare
Într-un răspuns plin de empatie, publicat de Independent, Jennifer Lane oferă o perspectivă care schimbă totul. Ideea nu este să te forțezi, ci să te protejezi. Să înțelegi că limitele tale sunt un scut, nu o slăbiciune.
„Nu trebuie să treci cu forța prin asta. Nu eșuezi în vindecare pentru că nu poți consuma anumite povești. Alegerea intenționată de a nu te uita deloc la «Babies» este un act de auto-conservare”, subliniază ea. Până la urmă, e vorba de a-ți oferi aceeași grijă pe care ai oferi-o unei prietene dragi.
Gândește-te la alegerile tale media ca la o formă de self-care. „Așa cum încerci să fii atentă la ce mănânci sau cât te odihnești, poți fi la fel de intenționată cu ceea ce privești, citești și consumi în alte moduri.” Ce înseamnă asta, concret? „Ar putea însemna să cercetezi emisiunile în avans, să rogi prietenii să le vizioneze pentru tine sau să te rezumi la programe familiare, de confort, unde știi că nu va apărea nimic neașteptat.”
Sfaturi practice pentru a naviga printre „mine”
Iar dacă totuși decizi să încerci să vizionezi ceva ce ar putea fi declanșator, poți crea un fel de „tampon emoțional”. Cum vine asta? Jennifer Lane oferă câteva idei simple, dar de impact. „În practică, asta ar putea însemna să vizionezi o emisiune în timpul zilei, nu noaptea, să ai pe cineva cu tine pe canapea sau să continui vizionarea dificilă cu o activitate de ancorare, cum ar fi o plimbare prin grădină, o ceașcă de ceai sau câteva momente de respirație liniștită.”
Anumite organizații caritabile, precum Tommy’s și Sands (active în Marea Britanie), sunt foarte bune la a semnala pe rețelele sociale noile intrigi TV care abordează pierderea unui copil. Urmărirea lor, dacă simți că poți face asta, te-ar putea ajuta să fii cu un pas înainte.
Când natura devine cel mai bun film
Dar ce faci când poveștile de pe ecran devin prea grele? Te întorci la cea mai veche poveste dintre toate: natura. „În absența unor fire narative sigure, lumea naturală ne oferă ceva radical diferit de TV și film.”
Nu îți cere nimic. Nu are o intrigă ascunsă.
„Să privești păsările, de exemplu, o coțofană pe un gard, o mierlă scormonind sub gardul viu sau o ciocârlie cântând nevăzută, poate servi ca o distragere fără a ne cere să simțim ceva anume. Același lucru este valabil și pentru a ieși afară dimineața devreme pentru a simți soarele pe față sau pentru a găsi un copac preferat pe care să-l vizitezi zilnic. Nu avem întotdeauna nevoie de media modernă pentru a ne oferi acele distrageri care ne fac să ne simțim bine.”
În final, călătoria prin doliu este a ta și numai a ta. Verifică din când în când unde te afli. „S-ar putea să vină un moment în care vei putea viziona «Babies» sau programe similare, sau s-ar putea să nu vină.” Și e perfect în regulă. „Doliul remodelează obișnuitul, așa cum ai descoperit, chiar și când vine vorba de ceva atât de simplu ca ce să te uiți la TV. Dar poți alege să primești doar ceea ce ți se pare suportabil, oriunde te-ai afla pe cronologia ta personală de vindecare.” Într-o lume care ne împinge constant să confruntăm totul, există o putere vindecătoare imensă în a spune simplu: „Nu astăzi, mulțumesc.”
