Oare unde ar trebui sa stabilim limitele pe care le impunem in satisfacerea dorintelor copiilor nostri?
De curand am asistat la o discutie in care o mamica era dispusa sa isi ia un job part-time pentru a putea sa ii cumpere copilului sau de 2-3 ani o jucarie extrem de scumpa, pe care in mod evident nu si-o putea permite si pe care copilul sustinea ca si-o dorea.
Ok, nimic de condamnat in faptul ca mama era dispusa la orice sacrificiu pentru fiul sau. Insa alimentarea acestui tip de comportament: “vreau acum, prin urmare trebuie sa si primesc imediat, orice ar fi” si refuzand orice forma de compromis sau cel putin negocierea unei solutii avantajoase pentru ambele parti, poate fi considerata de cineva in regula?
Se pare ca da. Ma intreb la modul serios ce se va intampla cand un astfel de copil va dori lucruri periculoase sau nerecomandate varstei sale, ori pentru a carei achizitionoare nu va mai fi suficient un job part time.
Primul meu gand cand am auzit discutia, a fost ca o astfel de varianta nici nu poate intra in discutie. Apoi mi-am pus intrebarea: asta ma face sa fiu o mama rea?
M-am gandit, oare eu cum as proceda intr-o astfel de situatie? Iar primul lucru care mi-a venit in cap a fost ca daca este suficient de mare ca sa poata pretinde cu atata inversunare un anumit cadou, cu siguranta va si putea o discutie serioasa. Asadar i-as explica semnificatia gestului de a darui si a primi un cadou, importanta pe care trebuie sa o acordam placerii de a oferi si respectiv primi cadoul, iar nu valoarii materiale, marimii cadoului, sau chiar cadoului in sine etc.
Prin urmare daca el cere ceva ce chiar nu imi pot permite, dar doresc sa ii ofer ceva care sa ii faca placere, l-as pune sa aleaga intre doua-trei variante de lucruri permisibile, iar decizia sa ii apartina in totalitate lui. Astfel ca cel mic sa simta ca are avantajul de a decide si detine controlul.
Din pura curiozitate am mers si l-am intrebat si eu pe fiul meu de aproximativ aceeasi varsta cu cel amintit mai sus, ce doreste sa primeasca de ziua lui, fara sa ii ofer alternative cum as fi procedat in mod normal daca ar exista anumite limite de buget…
Raspunsul lui a fost simplu: “cadou”. Surpriza mea a fost mare si atunci am continuat cu intrebarea “dar ce cadou”. Ei bine m-a surprins si mai mult spunandu-mi ca doreste sa ii cantam “a multi ani!”.Acesta este cadoul pe care el si-l doreste. Atat? Doar atat?
Si apoi mi-a venit in cap bucuria lui cand primeste orice fel de cadou (mare, mic, hainuta sau jucarie). Este vorba doar de bucurie, de dragoste, de gest.
Oare valoarea materiala pe care o dam gesturilor noastre de dragoste nu este un pic exagerata?
Nu noi suntem cei care ajungem sa ii incurajam pe copii sa isi doresca diverse lucruri valoroase si de multe ori inutile?
De ce trebuie sa rasplatim copilul cu lucruri scumpe, sau chiar si unele mai putin scumpe, atunci cand face o fapta buna? Nu este suficient sa ii spunem “Bravo, mami! Sunt foarte mandra de tine pentru reusita ta!” si sa il incurajam in dorinta lui de a repeta gestul pentru ca a realizat ceva bun si nu pentru ca urmare a acestui lucru va obtine ceva ce ii aduce placere?
De ce trebuie sa conditionam reusita copilului de o rasplata?
Sau de ce un cadou trebuie sa fie unul extrem de scump? Sincer, o jucarie oricat de frumoasa si dorita ar fi, va fi atragatoare pentru maxim cateva ore, dupa care va fi abandonata alaturi de toate celelalte.
Si mie, ca oricarei mame, imi place sa ii fac multe cadouri copilului meu. Insa nu doresc ca el sa simta ca aceste cadouri le primeste dintr-un anumit motiv sau ca ele au o valoare prea mare (chiar daca de cele mai multe ori asa este), ci sa le perceapa pur si simplu ca pe niste lucruri care ii fac lui copilaria mai frumoasa, dar care nu au nimic de a face cu dragostea ce i-o port sau cu modul in care el se comporta.
CONTINUAREA PE MAMI STIE TOT
